Legatura cu sufletul

Mai deunazi, citeam un articol despre felul in care isi exprima iubirea cainii fata de stapanii lor - http://perfect-ask.com/10-moduri-in-care-cainele-tau-isi-exprima-dragostea-sa/ - si nu-mi dadeam foarte bine seama ce anume ma intriga citindu-l. 

Sunt ferm convinsa ca autorul a fost plin de bune intentii atunci cand l-a scris, ba, mai mult, in calitate de super fericita partenera a 2 sufletele de cateluse, subscriu cu totul la cele spuse acolo.

Ceea ce m-a intrigat a fost intrebarea retorica pe care nu mi-am mai putut-o scoate din suflet de atunci, si anume: chiar atat de rau am pierdut legatura cu sufletul incat avem nevoie de traduceri si de interpretari (ale mintii) pentru gesturile animalutului care ne insoteste prin viata??

Adica sufletul nostru nu mai simte direct ceea ce i se transmite, mai ales iubirea si are nevoie de dictionar?? Atat de mult ne-am transformat in sclavii mintilor incat nu mai stim sa simtim direct?

De cand universul mi-a daruit-o pe cea mica, pe Bella, m-am minunat continuu de cat de mult ma privea, spunandu-mi ca, probabil, nici ambii parinti, la un loc, nu m-au studiat atat ca a facut-o si continua sa o faca ea! Sunt momente in care nici nu mai stiu cine se uita la cine, atat de mult ma topesc in adancimea ochisorilor ei…

Mai in gluma, mai in serios, ma gandeam ca stie si de cate ori misc din nas pe ora sau pe zi… dar nu era asta, ci simteam din adancul sufletului cat de mult ma iubeste studiindu-ma pana cand adormea sau urmarindu-ma peste tot prin casa sau asezandu-se pe piciorul meu atunci cand imi gaseam tihna in vreo carte sau chiar in meditatie…

Si simteam pana in rarunchii inimii cat de topita este de iubire atunci cand o lasam semi-adormita pe pat, cu capsorul pe vreo bluza sau tricou care-mi purtau mirosul, cand ma pregateam sa plec din casa, spre programul zilnic. Sau uitandu-se dupa mine din mijlocul holului sau al unei camere, parca transmitandu-mi si vreo urare de “Zi buna si sa vii repede inapoi”! 

E adevarat, nu am avut nevoie de niciun dictionar pentru a interpreta toate manifestarile astea, Slava Domnului!, dar am avut nevoie de putina introspectie atunci cand am citit articolul.

Si mi-am dat seama ca, din pacate, nu ne invata nimeni – cel putin in societatile europene – sa ne calibram inimile, sa  fim in permanenta legatura cu ele, sa simtim inainte de a gandi…

Nici parintii, nici şcoala, nici societatea nu ne invata despre aceasta legatura, orientandu-ne, din pacate, preponderent spre minte, prin “nu e frumos sa faci asa” sau “asa e bine/rau/frumos si asa nu"… sau prin “daca iei premiul intai, primesti bicicleta”, canalizandu-ne toate eforturile spre note, la toate disciplinele, indiferent daca avem vreo inclinatie sau nu pentru ele. Poate ca sufletul nostru de atunci ne spune: “cat de mult imi place geografia sau istoria sau literatura”, insa noi suntem calati inspre a face orice compromis cu noi insine si cu matematicile, pentru care n-avem niciun fel de inclinatie sau cu altele, asemenea, vazand in fata ochilor doar bicicleta promisa.

Sa fim sinceri: cati parinti ar intelege sa accepte note mai mici la materiile neindragite de micut, sustinandu-l in schimb sa faca poate chiar performanta in altele?

Sa mai discutam catre ce este orientata scoala si sistemul educational? Sau societatea, mediul in sine? Inutil!

De cate ori ne intrebam atunci cand avem de luat o decizie: “ce simt in legatura cu asta”?

Oare de cate tragedii am fi feriti daca am “auzi” mesajul disperat al inimioarei, care incearca, biata, sa ne dea semne ca, poate, nu e cea mai buna decizie… fie printr-o strangere de inima sau printr-un nod in gat sau printr-o stare neplacuta…

Ne casatorim si ne traim vietile urmandu-ne mintea, de cele mai multe ori… vestea buna, pentru ca exista intotdeauna, e ca, intr-o forma sau alta, sufletul isi reintra pe deplin in drepturi, mai devreme sau mai tarziu, this life or another… vestea proasta, pentru ca exista si partea asta, din pacate, e ca se intampla prin si dupa suferinte mai mici sau mai mari, in functie de cat de mult ne-am indepartat de el, de suflet, de esenta noastra Divina!

Ce sa mai fie de spus??

Pai, sa invatam, incetuc-incetuc, sa ne ascultam sufletele.

Si, mai ales, sa avem rabdare in demersul nostru… dupa ani si zeci de ani in care ne-am indepartat de el, ne ia ceva timp sa-l recalibram, sa-l redeschidem, sa-l redescoperim, sa-l simtim, sa-l iubim, sa-i invatam sfaturile, atat de pretioase si de inspre binele nostru, sa fim una cu el, dincolo de minte…

Astfel incat sa simtim, de exemplu, direct iubirea, fara sa fie tradusa prin coduri si conventii materiale (gen “ma iubesti daca…”) sau sa simtim ca este natural si firesc sa fim buni, iertatori, blanzi, toleranti, fara sa avem nevoie de justificari mentale pentru asta… pentru ca ele exista acolo, in noi, in suflete si nu trebuie sa ne justifice nimeni naturaletea trairii lor!