Traim episoade de viata in care avem mai multa incredere in noi, asa cum traim episoade si perioade de viata in care parca ne lipseste acest articol cu desavarsire.
Pe lungul drum al cunoasterii de sine, ca oricare dintre noi, raspunsul la intrebarea "Cine sunt eu?" nu a venit catre mine extrem de usor, ba, mai mult, parca a complotat intreg universul spre a ma zapaci si mai mult.
Uneori mai usor, alteori mai greu, dupa cum iti este scris in destin, realizezi ca "tu" nu esti nici mintea, nici emotia, cu atat mai putin trupul... asa cum realizezi ca nu esti nici "functia cutare", nu esti nici "sotia cuiva" sau "sotul altcuiva", nu esti nici parintele sau colegul sau prietenul.
Este adevarat ca, din pacate, de multe ori, realizezi ca nu esti ceea ce credeai prin suferinta, atunci cand, din prea multa atasare de a fi "ceva sau cineva anume", universul sau destinul iti joaca o farsa si-ti ia acel "ceva" sau pe acel "cineva", lucru care-ti produce o suferinta imensa. Ei bine, tocmai aceasta suferinta are darul de a ne intoarce spre noi insine, de a ne afla, de a ne descoperi si, inevitabil, de a descoperi ca nu suntem nici pe departe acel "ceva" sau "cineva". Daca avem ochii larg deschisi - si ma refer la cei ai spiritului, cu care intelegem dincolo de minte - intelegem repede ca suntem cu mult mai mult decat functia sau partenerul sau casa sau copiii, din care tocmai ce facusem Universul nostru intreg si fara de care nu ne-am fi putut imagina o viata! Or tocmai asta ne daruieste Universul si Divinitatea, si anume intelegerea faptului ca exista o viata si dincolo de orice exterior si dincolo de orice posesiune materiala.
De multe ori, dupa un atare episod de suferinta, care pare a fi un capat de lume, ne este greu sa stim cu care picior sa pasim mai departe... ne este greu sa pasim, macar... ne este greu si ne pare imposibil sa vedem drumul... parca toate simturile fizice dispar, suntem ca si amortiti....
Ma tot intrebam ce ne lipseste atunci, in acele momente si-am realizat ca nu avem incredere in noi insine si, ceea ce este si mai grav, in Divinitate!
Si asta pentru ca ne-am dezobisnuit sa ne auzim glasul sufletului, ne-am dezvatat sa ne folosim resursele interioare. De-a lungul miilor de ani, ni s-a tot spus ca in noi sunt toate resursele, ca in noi sunt toate raspunsurile la intrebarile noastre si ca ne trebuie doar putina liniste pentru a le auzi.
Ne-am obisnuit insa, din pacate, sa tot intrebam in stanga si-n dreapta, sa cerem sfaturi si sa gasim raspunsuri in exterior si este extrem de usor sa ne pierdem echilibrul.
Nu este nimic rau in a intreba cum sa facem un transfer bancar sau care este drumul corect spre obiectivul turistic cautat sau care este conjugarea corecta a verbului cutare. Asa cum nu este deloc rau nici a cere un sfat atunci cand, din prea multa implicare si agitatie interioara, nu-ti poti gasi linistea de a gasi un raspuns obiectiv pentru rezolvarea unei anumite situatii.
Insa a cere permanent idei sau sfaturi inseamna, de fapt, a nu-ti mai trai viata proprie, ci a o trai pe a altora, care vad lumea prin propriile filtre si perceptii.
Fiecare dintre noi vedem realitatea prin filtrele proprii, auto-create sau create de mediu si plantate adanc in noi de familie, scoala, societate, grupuri de prieteni, constient si subsconstient colectiv. De cele mai multe ori, ne definim prin apartenenta la grupul din care facem parte, ceea ce nu are nicio legatura cu cine suntem noi, de fapt. A-l pune pe altul sa-mi spuna ce sau cum sa procedez intr-o situatie care priveste viata mea proprie inseamna a lua perceptia si filtrul lui si a-l aplica sau transpune peste viata mea, or el are cu totul alte perceptii, cu totul alta formatie interioara, o alta experienta de viata, alte lectii de invatat... De aceea ceea ce este bine pentru mine, de exemplu, poate ca nu este deloc bine pentru altul.
Mai mult, a ma lasa ghidat in tot ceea ce fac de altcineva inseamna acelasi lucru, si anume a trai prin prisma vederii lui, a trai de fapt viata lui, care nu are nicio legatura, de multe ori, cu drumul meu propriu.
In timp, tot repetand acest gen de abordare a situatiilor, evitam si intarziem maturizarea emotionala, instaland in noi insine un handicap social pana la urma.
In fond si la urma urmelor, ce ni se poate intampla? Avand incredere in ceea ce stim sa facem si, mai ales in Divinitate, actionam si vedem noi ce iese, absolut detasat. Daca e sa fie drumul corect, se astern ghidajele, pas cu pas si primim si ajutoarele de care avem nevoie; daca nu, nu e niciun capat de lume, cu atat mai putin de viata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu