Deschiderea spre lume, spre viata, spre iubire...

Intalnim de multe ori persoane care spun 
"mi-am deschis sufletul catre el sau catre ea si am patit ceva urat, mi-a tradat increderea etc., asa ca am decis sa ma inchid". Uneori, ni se intampla chiar noua, in diverse situatii de viata si, de cele mai multe ori, fara sa ne dam seama, alegem sa ne inchidem, sa devenim din ce in ce mai rezervati, transformandu-ne incet-incet in mici sloiuri de gheata umblatoare.

Observand o colega cum isi motiveaza inchiderea in ea insasi prin tradari repetate ale celor din jur, mi-am amintit despre mesajul pe care ni l-a transmis Maica Tereza, despre care se spune ca este gravat pe zidul casei de copii din Calcuta:

"Oamenii sunt adesea neintelegatori, irationali si egoisti…

Iarta-i, oricum.

Daca esti bun, oamenii te pot acuza de egoism si intentii ascunse…

Fii bun, oricum.

Daca ai succes, poti castiga prieteni falsi si dusmani adevarati…

Cauta succesul, oricum.

Daca esti cinstit si sincer, oamenii te pot insela…

Fii cinstit si sincer, oricum.

Ceea ce construiesti in ani, altii pot darama intr-o zi…

Construieste, oricum.

Daca gasesti linistea si fericirea, oamenii pot fi gelosi…

Fii fericit, oricum.

Binele pe care il faci azi, oamenii il vor uita maine…

Fa bine, oricum.

Da-i lumii tot ce ai mai bun si poate nu va fi niciodata de ajuns…

Da-i lumii tot ce ai mai bun, oricum.

La urma urmei este intre tine si Dumnezeu…
N-a fost niciodata intre tine si ei, oricum."

Am primit si eu acest poem acum multi ani in urma, intr-una din bine cunoscutele prezentari PowerPoint care ne umpleau Inbox-urile (si inca o mai fac) si-mi amintesc ca m-a marcat extrem de tare. Neavand o memorie foarte buna, i-am rezumat esenta, cu mintiuca mea de atunci, in cateva cuvinte doar: 

"In viata vei iubi si se poate sa fii tradat, mintit, batjocorit, neinteles, judecat, barfit... Nu conteaza, IUBESTE oricum! Caci nu este intre tine si ei, ci intre tine si Dumnezeu!"

De cate ori nu auzim: "eu i-am dat si i-am facut si i-am dres, si el? Cum imi rasplateste sentimentele si gesturile?" 

Trecand dincolo de aspectul asteptarilor, care de cand lumea si pamantul aduc suferinta :), nu rezolvam nimic daca "rasplatim" atari tradari sau dezamagiri prin inchiderea in noi pentru ca ne inchidem, de fapt, fata de viata, fata de tot ceea ce are ea in plan minunat si frumos sa ne ofere!

Poate ca mai constructiv ar fi sa ne intoarcem spre noi insine si sa acceptam ca ceva din noi insine a atras acea situatie... oare noi nu am tradat niciodata? Nu am mintit? Nu am inselat? Poate ca si noi am inselat asteptarile parintilor, partenerilor de viata, colegilor, prietenilor care, la fel de copii ca si noi, s-au asteptat ca noi sa luam notele cele mai mari sau sa fim cei mai minunati parteneri de pe fata Pamantului sau sa facem lucruri pentru ei pe care nu am fost dispusi sa le facem. Si nu rezolvam nimic daca ne inchidem sau, si mai rau, raspundem cu aceeasi moneda, caci "nicio problema nu poate fi rezolvata la acelasi nivel de cunostinte la care a fost creata", dupa cum genial a spus-o Einstein.

Sau, mai mult... presupunand ca suntem sfinti in viata si nu am mintit sau inselat sau tradat niciodata asteptarile nimanui, ceea ce, intre noi fie vorba, e greu de grezut :), poate ca mai exista si componenta karmica demna de a fi luata in calcul... poate ca avem ceva de platit, recte de invatat din povestea asta. Or inchiderea in noi insine si baricadarea noastra in spatele unor ziduri este departe de a parea o lectie prevazuta de Bunul Dumnezeu in curricula vietii... nu stiu, zic si eu.

Si-apoi, vorba Mariei Tereza: "Nu este intre noi si ei, ci intre noi si Dumnezeu!" Fara de care nici macar "Iarta-i, Doamne, caci nu stiu ce fac" nu si-ar mai gasi sensul!

Increderea in noi insine

Un capitol extrem de delicat pe drumul cunoasterii de sine este cel al increderii in noi insine.

Traim episoade de viata in care avem mai multa incredere in noi, asa cum traim episoade si perioade de viata in care parca ne lipseste acest articol cu desavarsire.

Pe lungul drum al cunoasterii de sine, ca oricare dintre noi, raspunsul la intrebarea "Cine sunt eu?" nu a venit catre mine extrem de usor, ba, mai mult, parca a complotat intreg universul spre a ma zapaci si mai mult.

Uneori mai usor, alteori mai greu, dupa cum iti este scris in destin, realizezi ca "tu" nu esti nici mintea, nici emotia, cu atat mai putin trupul... asa cum realizezi ca nu esti nici "functia cutare", nu esti nici "sotia cuiva" sau "sotul altcuiva", nu esti nici parintele sau colegul sau prietenul. 

Este adevarat ca, din pacate, de multe ori, realizezi ca nu esti ceea ce credeai prin suferinta, atunci cand, din prea multa atasare de a fi "ceva sau cineva anume", universul sau destinul iti joaca o farsa si-ti ia acel "ceva" sau pe acel "cineva", lucru care-ti produce o suferinta imensa. Ei bine, tocmai aceasta suferinta are darul de a ne intoarce spre noi insine, de a ne afla, de a ne descoperi si, inevitabil, de a descoperi ca nu suntem nici pe departe acel "ceva" sau "cineva". Daca avem ochii larg deschisi - si ma refer la cei ai spiritului, cu care intelegem dincolo de minte - intelegem repede ca suntem cu mult mai mult decat functia sau partenerul sau casa sau copiii, din care tocmai ce facusem Universul nostru intreg si fara de care nu ne-am fi putut imagina o viata! Or tocmai asta ne daruieste Universul si Divinitatea, si anume intelegerea faptului ca exista o viata si dincolo de orice exterior si dincolo de orice posesiune materiala.

De multe ori, dupa un atare episod de suferinta, care pare a fi un capat de lume, ne este greu sa stim cu care picior sa pasim mai departe... ne este greu sa pasim, macar... ne este greu si ne pare imposibil sa vedem drumul... parca toate simturile fizice dispar, suntem ca si amortiti.... 

Ma tot intrebam ce ne lipseste atunci, in acele momente si-am realizat ca nu avem incredere in noi insine si, ceea ce este si mai grav, in Divinitate!

Si asta pentru ca ne-am dezobisnuit sa ne auzim glasul sufletului, ne-am dezvatat sa ne folosim resursele interioare. De-a lungul miilor de ani, ni s-a tot spus ca in noi sunt toate resursele, ca in noi sunt toate raspunsurile la intrebarile noastre si ca ne trebuie doar putina liniste pentru a le auzi.

Ne-am obisnuit insa, din pacate, sa tot intrebam in stanga si-n dreapta, sa cerem sfaturi si sa gasim raspunsuri in exterior si este extrem de usor sa ne pierdem echilibrul. 

Nu este nimic rau in a intreba cum sa facem un transfer bancar sau care este drumul corect spre obiectivul turistic cautat sau care este conjugarea corecta a verbului cutare. Asa cum nu este deloc rau nici a cere un sfat atunci cand, din prea multa implicare si agitatie interioara, nu-ti poti gasi linistea de a gasi un raspuns obiectiv pentru rezolvarea unei anumite situatii. 

Insa a cere permanent idei sau sfaturi inseamna, de fapt, a nu-ti mai trai viata proprie, ci a o trai pe a altora, care vad lumea prin propriile filtre si perceptii.

Fiecare dintre noi vedem realitatea prin filtrele proprii, auto-create sau create de mediu si plantate adanc in noi de familie, scoala, societate, grupuri de prieteni, constient si subsconstient colectiv. De cele mai multe ori, ne definim prin apartenenta la grupul din care facem parte, ceea ce nu are nicio legatura cu cine suntem noi, de fapt. A-l pune pe altul sa-mi spuna ce sau cum sa procedez intr-o situatie care priveste viata mea proprie inseamna a lua perceptia si filtrul lui si a-l aplica sau transpune peste viata mea, or el are cu totul alte perceptii, cu totul alta formatie interioara, o alta experienta de viata, alte lectii de invatat... De aceea ceea ce este bine pentru mine, de exemplu, poate ca nu este deloc bine pentru altul.

Mai mult, a ma lasa ghidat in tot ceea ce fac de altcineva inseamna acelasi lucru, si anume a trai prin prisma vederii lui, a trai de fapt viata lui, care nu are nicio legatura, de multe ori, cu drumul meu propriu.

In timp, tot repetand acest gen de abordare a situatiilor, evitam si intarziem maturizarea emotionala, instaland in noi insine un handicap social pana la urma.

In fond si la urma urmelor, ce ni se poate intampla? Avand incredere in ceea ce stim sa facem si, mai ales in Divinitate, actionam si vedem noi ce iese, absolut detasat. Daca e sa fie drumul corect, se astern ghidajele, pas cu pas si primim si ajutoarele de care avem nevoie; daca nu, nu e niciun capat de lume, cu atat mai putin de viata. 

Cand "din cauza" devine "datorita"

Pe lungul drum al cunoasterii de sine, al evolutiei personale, de-a lungul vietilor noastre traim cu totii experiente pe care mintea le catalogheaza ca fiind "bune" sau "rele". Experiente relationale, evenimente, situatii, trairi, emotii, de toate pentru toti.
Unele ne daruiesc stari de incantare, de fericire, de bucurie, altele, dimpotriva, starnesc in noi sentimente mai putin placute - suparari, tristeti, stari interioare neplacute si altele.

 Relationam, de mici, cu parinti, frati, surori, rude, neamuri, apoi colegi de scoli, prieteni, vecini, colegi de servicii, de cursuri, de care ne simtim atrasi prin prisma atasamentelor noastre, asa cum ne explica Maestrul Cezar Culda la unul dintre seminariile sale, incercand sa ne ridice valul iluziei de pe ochii mintii incetosate de catalogarile sale nesfarsite. 

De exemplu, fiecaruia dintre noi ne place sa ne petrecem vacantele undeva - la mare, la munte,intr-o expeditie, pe trasee turistice etc. Ei bine, ne intalnim acolo cu alte persoane si ne spunem in sinea noastra: "Wow, uite, cineva cu care rezonez, cu care am aceleasi afinitati", de multe ori ajungand la fantasmagorii de genul "hotarat lucru, e sufletul meu pereche". De fapt, ne intalnim cu persoana care are exact aceleasi atasamente ca si noi, are aceleasi preferinte, deceptia mintii aparand cand se sparge balonul iluziei... insa, despre asta, cu alta ocazie.

Ei bine, relationand, fiecare dintre noi am trait si traim, inca, din pacate, emotii mai putin placute; suferim in urma despartirilor, suferim atunci cand cineva ni se adreseaza intr-un mod mai putin prietenos, suferim atunci cand pierdem pe cineva sau ceva (tot o iluzie, in fapt, caci in planul Divin nu exista pierdere), suferim in tot felul de circumstante. Si bietul Buddha, cu ale sale "Patru adevaruri nobile", cat s-a mai straduit sa ne invete... si continua sa o faca, cu infinita rabdare, dar mai ales compasiune!

Suferim, ne suparam pe persoane, le adresam cuvinte grele, acuzatii... "din cauza ta sufar" sau "din cauza cuvintelor pe care mi le-ai spus am plans" sau "din cauza despartirii am intrat in depresie" sau "din cauza pierderii, am suferit"... din pacate, perioade lungi de timp, uneori ani, chiar si vieti in sir, purtand resentimente si trairi si emotii atat de neplacute, precum furia, invidia, ura si cate si mai cate pe umeri ca niste fraieri ce suntem, cand natura noastra adevarata este cea a bucuriei, a generozitatii, a deschiderii fata de viata, fata de oameni si de intregul Univers, a umorului, a extazului si iubirii fata de creatia minunata care suntem si fata de Maestrul Suprem, creatorul a Tot Ceea ce Este!

Asa cum ne spun toti inteleptii lumii, mereu si mereu, asa cum ne spunea si Cezar, in tabara de la Izvoru Muresului, noi incercam sa fim fericiti schimband exteriorul - schimbandu-ne parintii, copiii, partenerii de viata, joburile, colegii, vecinii, hainele, casele, masinile, vacantele, insa a obtine fericirea astfel este imposibil caci Universul este asa cum e: copiii sunt asa cum sunt, parintii, vecinii, partenerii, oamenii, vremea, mediul si, mai ales, nu l-am creat noi!!! De aceea, a fi fericit nu are nimic de-a face cu exteriorul, ci cu interiorul nostru! 

Si-atunci, acelasi Maestru Suprem, Divinitatea, ne-A daruit, din marea Lui Iubire, alchimia... alchimia lui "din cauza" in "datorita". 

Cand "din cauza despartirii de tine, am suferit" devine "datorita despartirii de tine, am avut sansa sa ma cunosc mai bine, sa ma intorc spre mine insami, sa ma aflu, sa evoluez"...
Cand "din cauza vorbelor tale pline de furie, am plans" devine "datorita cuvintelor tale m-am putut cunoaste mai bine pe mine, am aflat unde am gresit si ce anume din mine a atras aceste cuvinte"...
Cand "din cauza faptelor vecinului, din cauza certurilor lui cu copiii sau sotia, nu am putut dormi" devine "datorita faptelor lui, am aflat puterea si forta compasiunii fata de suferinta unui suflet, care nu are suficienta forta si energie sa reziste atasamentului fata de alcool, de exemplu"...
Cand "din cauza ta, pentru ca ai plecat, am plans" devine "datorita tie am invatat sa apreciez momentele noastre frumoase impreuna, am invatat sa-ti fiu recunoscator sau recunoscatoare pentru tot binele pe care l-am trait, am invatat sa apreciez si sa ma bucur de fiecare clipa ca fiind singura pe care o avem la dispozitie"....

Cand pierderea continuta in "din cauza" devine castigul lui "datorita"!
Atunci, suferinta devine multumire si apreciere pentru darurile ascunse in ea!

Un gand simplu, de multumire

Mancam astazi ceva pregatit de mama mea, un fel de mancare despre care stia ca-mi place mult, de mica.
Si, fara sa-mi dau seama prea bine cum, poate doar fiind atenta si constienta :), m-am simtit inundata de dragoste, de dragostea cu care a pregatit ea totul...

Si-apoi a venit firesc multumirea... si i-am multumit ei, desi nu era fizic langa mine, si-am multumit tuturor mainilor care au lucrat si cultivat si strans toate ingredientele mancarii, de la cea mai simpla, de la sarea vietii :), pana la cele mai mari - ouale, legumele, uleiul, graul, semintele... 
Si-am multumit tuturor celor care au distribuit toate alimentele pana cand au ajuns in magazin sau la piata, chiar si vanzatorilor care ni le-au vandut...

Si-am multumit elementelor din care este compus tot ceea ce exista - pamantului care a gazduit samanta rosiei, apei care a udat-o si a ajutat-o sa creasca, lemnului tulpinii pe care a crescut, Soarelui pentru caldura si iubirea cu care a hranit-o si a ajutat-o sa se coaca, aerului care i-a mangaiat frunzele si florile, dar mai ales Spiritului, fara de care nimic din toate astea nu ar fi fost posibil :).

Simtind toate astea, starea de bucurie si de fericire si de multumire si de recunostinta mi-au incalzit sufletul si m-am rugat atunci, simplu, ca toate fiintele vii sa aiba mereu ce manca, ce bea si sa fie eliberate de toate suferintele si de cauzele lor. Amin!

Accesul la vindecare si cunoastere spirituala

Cu totii avem carti pe care le recitim cu drag si in care gasim, de fiecare data, aspecte noi, pe care nu le-am observat cand le-am citit prima sau a doua sau a nu stiu cata oara.
Ni se intampla asta fie ca ne cade in mana o carte legata de profesie, fie ca este un roman, cu atat mai mult atunci cand Divinitatea gaseste de cuviinta a ne deschide mintile si sufletele spre cunoasterea spirituala.
Mi s-a intamplat si mie acest lucru, de nenumarate ori pana acum, sa redeschid o carte citita cu ani buni in urma si sa constat, cu uimire, ca inteleg si ajung la mine idei si concepte pe care nici macar nu le-am sesizat la prima lectura.

Acelasi lucru mi s-a intamplat recitind "Initiere in Reiki", scrisa de catre Risvan Vlad Rusu, indrumatorul si Maestrul meu pe calea cunoasterii spirituale si formatorul meu in tainele vindecarii alternative. Este a treia editie a cartii, adaugita si revizuita si este recent aparuta sub egida Editurii Trinity.
Inca din Cuvantul introductiv, aparut, de altfel, si in prima editie, afirma autorul:

"Reiki poate sa ilumineze, poate sa schimbe in bine vieti, poate sa umple goluri si sa vindece rani, fie ca sunt fizice, fie ca sunt cicatrici sufletesti adanci. Totul este sa vrei! Oricum, daca iti este dat sa vrei, vei vrea cu siguranta!"

Si-atunci am ales sa observ putin ce se intampla, in varii situatii de viata.
S-a intamplat sa vad persoane care, trecand prin probleme de sanatate, apeleaza exclusiv la ajutorul medicinei alopate; la fel cum s-a intamplat sa vad persoane care, pe langa medicatia necesara, observa o carte in raftul unei librarii care produce o deschidere in constiinta lor si inteleg ca boala sau starea de dizarmonie, cum este ea denumita in hermetism, este o consecinta a unui summum de factori, cum ar fi o alimentatie incorecta, o lipsa de miscare sau activitate fizica, emotii si fapte nu chiar conforme moralei; la fel cum s-a intamplat sa observ persoane carora, desi le este aratata calea corecta, renunta extrem de greu sau chiar deloc la obiceiurile si tiparele mentale sau/si emotionale care i-au adus in starea de boala.

Universul deschide porti... "daca iti este dat" si, fie iti povesteste cineva despre lumea imateriala, fie te duce un prieten la un seminar pe care alegi sa-l frecventezi cu acribie cat "iti este dat", fie ajungi cumva la un acupunctor sau la un masaj terapeutic pe meridianele energetice sau la un bioenergoterapeut, intotdeauna exact acolo unde poti gasi ceva care sa te ajute, acolo unde ajungi prin rezonanta conform unui plan Divin maiestrit si orchestrat pentru fiecare dintre noi.

S-a intamplat sa observ si situatii in care, dupa ce s-au deschis unele porti, alegerea a fost de a nu intra mai departe, ba chiar de a denigra ceea ce nu a apucat nici macar sa inteleaga, daramite sa mai si stapaneasca, prin invatare si aplicare in viata de zi cu zi.

Iar acest "daca iti este dat sa vrei" este tot o reformulare a Legii cauza-efect, conform careia, prin gandurile, emotiile si faptele noastre trecute, atragem meritul de a accede la o vindecare holistica, la o cale de evolutie spirituala sau nu.

"Orice cauza are un efect si orice efect are o cauza!" 
Straduinta de acum, de azi, din fiecare clipa creeaza efectele de maine... iar alegerea ne apartine!

A nu judeca nimic din Ceea ce Este

Cum nu exista intamplare, nu a fost nimic intamplator in faptul ca au ajuns la mine cateva pasaje din Deepak Chopra, citindu-le pe un blog pe care il urmaresc cu mare drag.
Era vorba despre Legea potentialitatii pure, ca prima lege spirituala a succesului si care spune ca noi, in esenta, suntem constiinta pura, infinita, nelimitata, avand drept caracteristici cunoaşterea pură, tăcerea infinită, echilibrul perfect, invincibilitatea, simplitatea şi beatitudinea.
Aceasta este natura noastră esenţială.

Cunoasterea de sine este esentiala in evolutia noastra, fara de care existenta ni se desfasoara oarecum anost, centrata fiind preponderent pe aspectele materiale ale ei si, din pacate, inevitabil, experimentand suferinta. Odata cu cunoasterea de sine, Universul ne inmaneaza o cheie magica, a implinirii tuturor viselor, caci  "Sinele este posibilitatea eternă, potenţialul nemăsurat al tuturor lucrurilor care au existat, există şi vor exista vreodată."

A ne cunoaste pe noi insine inseamna a ne intoarce spre Sine, spre propriul nostru spirit, renuntand la centrarea asupra exteriorului, oricare ar fi el: situatii, oameni sau lucruri. In primul rand, a ne agata exclusiv de exterior inseamna a depinde de oameni, situatii, posesii materiale si o astfel de atitudine are la baza nevoia de control, de putere asupra lumii exterioare. Aceasta nevoie are la baza teama, naste atasament si, din pacate, aduce suferinta.

 "În cazul centrării asupra obiectelor, punctul de referinţă interioară este egoul."
Care nu este altceva decat rolul pe care il jucam in aceasta existenta, masca pe care ne-o prezentam pana si noua insine, nu doar celorlalti, traind iluzia separarii intre "noi" si exterior, crezand ca celalalt este altceva decat noi, de multe ori, chiar un inamic. In plus, atunci cand obiectul sau situatia exterioara dispare, prin faptul ca se supune Principiului hermetic universal al ritmului, aceasta masca experimenteaza suferinta pierderii obiectului atasamentului sau.

Insa Sinele nostru nu cunoaste teama, dorinta de a controla si nici macar ideea de lupta pentru putere sau aprobare a celor din jur. Noi suntem, in esenta noastra, liberi, imuni la critici, nu suntem inferiori sau superiori nimanui, stiind ca toti suntem identici, doar cu infatisari diferite. De aceea, cunoasterea de Sine aduce cu ea Iubirea neconditionata de sine si de ceilalti, respectul de sine si de ceilalti.

Asa cum ne sfatuiesc toti inteleptii veacurilor, si Deepak Chopra ne indeamna spre practica tacerii, a meditatiei, a contactului cu natura pentru atingerea acestei constiinte de sine. Pur si simplu, prin intentie, sa ne angajam sa petrecem o perioada din zi in tacere absoluta, fara radio, televizor sau facebook :), tocmai pentru a ne linisti dialogul mental permanent. Sa nu ne speriem daca, la inceput, acest dialog devine si mai agitat pentru ca, la un moment dat, se linisteste.

Despre puterea infinita a meditatiei sau a practicii tacerii, stiam, insa Universul a gasit de cuviinta sa ma ajute sa constientizez cat de multe piedici ne punem singuri prin emiterea de judecati de valoare!

"Judecata se referă la evaluarea permanentă a lucrurilor ca fiind bune sau rele, corecte sau greşite. Atunci când evaluăm, clasificăm, analizăm în permanenţă lucrurile, când punem etichete pretutindeni, noi dăm naştere la foarte multe turbulenţe în dialogul nostru interior."

Iar aceste turbulente blocheaza fluxul de energie dintre noi si Sine, mintea devine din ce in ce mai agitata, iar Universul ne "serveste", de cele mai multe ori, un "meniu" total diferit fata de cel pe care ni l-am fi dorit.

"Această stare de conştiinţă pură, de pace interioară, spaţiul tăcut dintre gânduri, este puntea care face legătura cu marea putere. Cei care nu sesizează acest interval nu conştientizează nici legătura cu câmpul potenţialităţii pure şi al creativităţii infinite."

A nu emite judecati inseamna a avea mintea linistita. Am experimentat si eu, prin simpla intentie, ne-emiterea niciunei judecati de valoare asupra a nimic din ceea ce experimentam - prin vaz, auz, traire exterioara sau interioara, un interval mai lung de timp. Ceea ce mi s-a parut fascinant a fost faptul ca imi puteam recunoaste gandurile. 

De cate ori nu ni s-a intamplat sa pornim la un drum, avand o intentie si sa abandonam, dupa un timp mai lung sau mai scurt, crezand ca nu vom reusi sau ca nu are rost sau ca cine stie ce motiv stupid am gasit? Din pacate, nici macar nu constientizam, de multe ori, cand o facem. 
Nu dam telefon cuiva pentru ca "daca e ocupat sau obosit etc.", nu ne ducem sa ne cumparam rochia sau costumul preferat pentru ca "sigur nu mai e acolo", nu il intrebam pe coleg sau pe vecin cum se mai simte pentru ca "s-a uitat in alta parte si sigur are ceva cu mine", nu raspundem la scoala la intrebarile puse, desi stim materia, temandu-ne sa nu gresim, nu ii spunem celui drag ca-l iubim pentru ca "daca ne ia de prost", renuntam la un program sau la un proiect pentru ca "ce m-oi fi legat la cap, ca sigur nu iese" si as putea continua la infinit! Totul avand drept punct de pornire - TEAMA!

Fiind in plina exersare a ne-emiterii de judecati, s-a intamplat sa-mi scoata Universul sansa de a ajuta pe cineva. Plina de entuziasm, am raspuns afirmativ, dupa care a inceput iuresul indoielilor ("de ce m-am bagat, ca daca nu iese etc.!") Auzindu-mi si observandu-mi gandurile, am observat si teama din spatele lor. Iar sufletul meu si-a ridicat glasul spre Cer si a spus simplu: "Faca-Se Voia Ta, Doamne! Daca trebuie sa iasa, o sa iasa, daca nu, nu!" Si mi-am vazut de clipe, asa cum au venit ele, unele dupa altele, cu situatia lasata in Voia Bunului Dumnezeu! Care a gasit de cuviinta sa rezolve lucrurile cu mult mai minunat decat ar fi putut iuresul gandurilor si temerilor mele s-o faca!

Va indemn din tot sufletul si cu toata dragostea spre practica ne-emiterii de judecati de valoare, asupra a nimic din ceea ce experimentati - situatii, oameni sau lucruri. Si observati ce se intampla!

"Multumesc, Doamne!"

Citisem undeva despre sfatul dat de Parintele Arsenie Boca, in care ne spunea ca una dintre cele mai puternice rugaciuni este sa repetam, continuu: "Multumesc, Doamne", la fiecare pas si in fiecare clipa.
De-a lungul timpului, toti marii intelepti si sfatuitori si iluminati ne-au invatat acelasi lucru, ca cea mai puternica si bine-placuta Domnului rugaciune nu este cea de cerere ("Doamne, da-mi..., fa-mi... etc."), ci de multumire si recunostinta pentru Ceea ce Este. Am mai scris despre asta cu ceva vreme in urma.

Doar ca dimineata m-am trezit cu un puternic sentiment de recunostinta si multumire, din clipa in care am deschis ochii, care mi-a inundat sufletul si inima incat am simtit ca trebuie sa-l impartasesc lumii intregi :).
Pana acum, Ii multumeam Domnului pentru lucruri oarecum abstracte, mai mult sau mai putin - pentru aerul pe care il respir, pentru faptul ca il respir normal si nu prin tuburi sau aparate, pentru integritatea trupului, pentru cele doua maini si doua picioare care ma ajuta in fiecare gest, pentru vederea ochilor, pentru simtire, pentru stabilitatea pamantului si pentru multe altele.

Insa astazi a ajuns in constientul meu multumirea pentru toate cele concrete, materiale, cum ar fi:
"Multumesc, Doamne, pentru patul pe care mi l-Ai daruit si in care m-am odihnit atat de bine, multumesc pentru ca ma pot ridica din pat si pentru sanatatea picioarelor, pentru lumina pe care o pot vedea, multumesc pentru pasta de dinti cu care imi pot primeni si curata gura, pentru apa cu care imi clatesc fata si ochii, care ma curata de toate grijile si de toate bolile si prin care transmit iubire intregului univers, pentru casa in care pasesc si traiesc, pentru natura pe care o pot observa si contempla...

Multumesc pentru faptul ca pot intampina o noua zi prin rugaciune, multumesc pentru cana de ceai sau de cafea pe care mi-Ai daruit-o si care imi da iluzia energizarii :)), multumesc pentru papucii care-mi incalzesc si protejeaza talpile, pentru hainele minunate pe care mi le daruiesti, pentru televizorul care-mi mai spune despre lume si viata, asa cum este, macar despre starea vremii, daca nu aleg eu mai multe :)....

Multumesc pentru umbrela care ma protejeaza de picaturile de ploaie, dar si pentru ploaie, care ma curata si ma spala de toate toxinele mentale, emotionale, energetice si spirituale si-mi daruieste abundenta...

Multumesc pentru ca mi te infatisezi in toate aspectele Tale, pentru oamenii pe care ii intalnesc si pe care ii simt ca parte din mine, pe fiecare cu visele, sperantele si dorintele lui, dar si cu griji, framantari, asteptari sau necazuri...
Multumesc pentru mintea si inima cu care pot gandi si simti toate astea!
Multumesc pana si pentru faptul ca pot sa-Ti multumesc!

Rabdarea si perseverenta

"Cand discipolul este pregatit, Maestrul apare!"

Pentru din ce in ce mai multi dintre noi, "Maestrul" a aparut in viata noastra, indiferent de forma prin care a ales Universul sa ni-l infatiseze - printr-un preot duhovnic plin de har si intelepciune Divin inspirate, printr-o carte, prin glasul unui prieten care ne-a dat un sfat sau ne-a indrumat catre un curs de dezvoltare personala, de Reiki, Qigong sau un seminar de spiritualitate, caci "Dumnezeu lucreaza prin oameni" si nu prin sms-uri sau faxuri.

Oricare ar fi calea aleasa, ea contine in sinea ei o serie de pasi, de tehnici pe care suntem sfatuiti de catre medici, Maestri, indrumatori, invatatori, instructori sa le aplicam in mod constant pentru vindecarea si echilibrarea aspectelor care reprezinta cauza suferintelor noastre, fie ca este vorba despre gandire, emotie sau fapta.

Canonul duhovnicesc ne este recomandat a-l face intr-o anumita insiruire - de exemplu, sa citim anumite acatiste, in anumite zile, dupa ce citim Rugaciunile incepatoare sau sa participam la anumite slujbe si Sfinte Taine, cum ar fi Sfantul Maslu, in anumite zile, dupa randuiala fiecarui lacas sfant in parte.

Daca alegem tehnicile programarii neuro-lingvistice sau ale autocontrolului din metoda Silva, pentru schimbarea anumitor tipare de gandire sau comportamentale care ne produc suferinta, de exemplu, ni se recomanda sa le practicam cel putin o data pe zi, daca nu de trei ori sau chiar mai mult.

Daca alegem tehnicile meditative din Qigong, ni se recomanda practica tehnicilor care ne pot ajuta cel putin o data pe zi, daca nu chiar de mai multe ori. Daca alegem formele dinamice, Taijiquan-ul, pentru a obtine rezultate, ni se recomanda practica cel putin zilnica a formelor, si aici, intr-o anumita insiruire.

Daca alegem tehnicile terapiilor alternative, fie ca sunt din Reiki, bioenergetica integrativa sau orice alt sistem, pentru a obtine rezultate terapeutice sau succese in anumite proiecte ni se recomanda practica cel putin o data pe zi, daca nu chiar mai mult, in situatiile mai complicate. Evident, si aici, suntem instruiti in metoda, in respectarea anumitor pasi.
Pana la urma, si medicina alopata prescrie tratamentul medicamentos conform unor reguli si ne recomanda o anumita regularitate in terapie.

Cheia pentru reusita in toate este, insa, perseverenta si rabdarea! Poate ca multi dintre noi ne asteptam sa aplicam o tehnica o zi, doua, trei, poate chiar o saptamana si sa ne rezolve, ca prin minune, probleme aparute ca urmare a unor atitudini gresite in gandire, emotie sau comportament, perpetuate ani in sir, insa, asa cum ne spunea si Maestrul meu de Qigong, "daca ne asteptam la asta, inseamna ca nu am inteles Calea corecta".
Imi vin in minte regimurile de slabire, pe care le urmam degeaba daca le incheiem si revenim la stilul de alimentatie pe care il aveam inainte de a-l incepe. Daca nu ne schimbam stilul de alimentatie si nu trecem la unul sanatos, care sa ne devina un nou stil de viata, problemele reapar.

Si asta este valabil in orice!
Cum ne sfatuia Mantuitorul sufletelor noastre? "Du-te si nu mai pacatui!"
Cu alte cuvinte, aplica noul stil de gandire, de simtire, de actiune astfel incat sa devina un nou stil de viata!
Tehnica sistemului, oricum s-ar chema el, este doar Calea, este doar instrumentul care ne duce spre un nou stil de viata, spre un nou "eu", echilibrat si armonios in toate aspectele!

Cunoasterea

Am fost intrebata mai deunazi de catre cineva "cat timp mai invat, cat mai merg la cursuri"? Si-am tresarit pentru ca sufletul meu stia ca nu mi-as putea vedea viata fara invatatura continua!


Intr-un scurt rastimp, dupa ce mi s-a pus intrebarea, glasul Maestrului meu a spus, intr-un seminar, acelasi lucru, si anume faptul ca invatarea si cunoasterea nu sfarseste niciodata, fiind singura "avere" pe care o luam cu noi, prin corpul mental.

La doar 2 zile dupa, la un antrenament de Taijiquan, vizibil afectat de ceea ce-i era dat sa vada in miscarile noastre :), instructorul ne-a oprit si ne-a intrebat: "Cand credeti ca se sfarseste invatarea?" Unele voci, mai timide, au incercat o varianta de raspuns, insa cea corecta a venit din partea celui care ne intrebase: "Atunci cand credem ca stim tot! Si asta nu e bine! Invatarea nu se incheie niciodata!"

Mi-am amintit atunci de spusele Maestrului Omraam Mikhael Aivanhov, care spunea ca doar vocea orgoliului si a ego-ului ne poate face sa credem ca stim totul pentru ca, de fapt, cunoasterea este infinita!
Era si o zicala, oarecum mucalita si care ma amuza teribil, dar care ascunde mult adevar si intelepciune in ea: "Omul cat traieste invata si, cand moare, tot prost moare!"

Pana la urma, ca fiecare pas pe care il facem, este o chestiune de alegere intre a trai o viata intre "a si b", redusa la aspectele materiale ale ei sau a cauta si cerceta in permanenta, spre a ne imbogati spiritual si sufleteste!

Perseverenta in practica si actiune

Citeam mai deunazi cateva cuvinte despre ce inseamna cand Ii cerem Bunului Dumnezeu, prin rugaciune, diverse chestii :). Si-am tresarit pentru ca, imediat, am inteles povestea...

Inteleptii lumii ne-au invatat, in mii de ani, ca "cea mai buna rugaciune este cea de multumire". Mantuitorul sufletelor noastre ne sfatuia ca, atunci cand cerem, sa o facem ca si cum am fi primit deja.
Marii Sfinti si Profeti, cu totii ne indeamna sa multumim, continuu!
Citeam ieri ca, atunci cand cerem, nu doar ca parem a fi nemultumiti de ceea ce avem, dar mai si judecam Cerul ca nu a fost suficient de intelept si de istet incat sa ne dea, dom'le, ceea ce vrem noi... ei, comedie.
Si-am ras si continuu s-o fac... pentru ca sufletul imi spune ca asa e!
Sa ne intelegem: asta nu inseamna ca nu am voie sa-mi doresc un mar sau o inghetata! E liber la dorinte.

Metafizica chineza, o intelepciune de cateva mii de ani, afirma ca in Univers exista Cerul, Omul si Pamantul (Tien, Di, Ren). 
Cerul, Divinitatea, ca orice infinit, nu pot fi explicate in cuvinte, cel putin mie imi este extrem de greu sa o fac.
Omul, reprezinta ceea ce stim cu totii ca suntem, inzestrati cu cel mai mare dar, si anume liberul arbitru, iar Pamantul reprezenta mediul, cu toate resursele sale.

Prin urmare, imi pot dori marul sau inghetata, nu are nimeni nimic ceva impotriva, dar, daca vreau sa le savurez, nu am decat sa ma misc si sa-mi folosesc toate resursele pentru a-l obtine. 
Pana la urma, pentru orice ne dorim, este necesar efortul, mai mic sau mare, dupa cum ne sunt destinele si darurile. 

Perseverenta in actiune inseamna ca, dupa ce mi-am stabilit un scop, perseverez in tot ceea ce este necesar pentru a ajunge la el, oricat de mult timp sau efort mi-ar lua. Perseverenta in actiune este asemanatoare spalatului pe ochi dimineata, perseverenta inseamna sa continuu sa fac o tehnica as long as it takes, cu rabdare si acribie, dar mai ales cu detasare. Pentru ca se poate intampla ca Divinitatea sa considere ca are un alt dar pentru noi, mai bun si mai frumos si-atunci nu trebuie sa ne suparam daca se intampla altfel. Si-aici este cuprins darul infinit al multumirii pentru orice ne daruieste Divinitatea!

Perseverenta nu inseamna sa ne rugam, in situatii de cumpana, 2 zile sau 3 saptamani sau 5 ani doar, dupa care sa renuntam pentru ca "oricum nu s-a intamplat", ci inseamna sa comunicam oricand si oriunde cu Divinitatea, mereu. 
Perseverenta nu inseamna sa facem ceva care ne face bine - fie ca este vorba despre un regim, o alimentatie care ne asigura sanatatea, o practica spirituala sau un sport - doar o perioada, dupa care renuntam daca vedem ca nu s-a intamplat. Perseverenta inseamna un stil de viata, perseverenta inseamna a renunta la ceva care nu are un efect tocmai fast asupra noastra - o alimentatie gresita, emotii nepotrivite, fapte imorale - si a aborda stilul de viata sanatos, in toate!
In ochii mei, perseverenta este parte a unei triade, alaturi de rabdare si de detasare, virtuti fara de care ii este mai greu Universului sa conlucreze, alaturi de noi, pentru ceea ce ne dorim!

Atunci cand, perseverand in eforturi, ne folosim toate resursele din noi si din mediu, Divinitatea rasplateste si ne implineste toate dorintele, la timpul potrivit!